Despre începutul unui sfârşit comunist...

Cine nu este comunist la douăzeci de ani, n-are inimă;
cine mai este comunist după treizeci de ani, n-are minte.

     În ultimii 10 ani am fost conduşi, stăpâniţi, cenzuraţi, sărăciţi, chinuiţi etc., de flagelul comunismului. Revoltată în aprilie 2009, societatea noastră a iniţiat sfârşitul acestui dezastru, deşi, paradoxal, eroziunea comunismului din RM, a început din propriul interior. O grămadă criminală nu poate coexista mult timp, deoarece conflictele birocratice explodează şi prognozează începutul sfârşitului.
     PCRM a constituit o forţă (de invidiat pentru unii) superioară altor partide, plasându-se în toate scrutinele electorale pe primul loc. Dar ultimii doi ani au ajuns un eşec total pentru partid, care a obţinut în aprilie 2009 - 49 %, în iulie 2009 - 44 %, în noiembrie 2010 - 39 %.
     Astfel, pe lângă nemulţumirea alegătorilor faţă de acţiunile comuniştilor, un alt factor important al eşecului l-a constituit plecarea unor membri esenţiali.
     Primul membru de anvergură a fost Marian Lupu, care l-a 10 iunie 2009 a decis să părăsească PCRM, aderând mai târziu la PD, partid în care a preluat conducerea.
     Următorii au fost Vladimir Ţurcan, Victor Stepaniuc, Ludmila Belcencova şi Valentin Guznac, care au părăsit PCRM la 15 decembrie 2009, formând partidul Moldova Unită, fără mari ecouri ulterioare pe scena politică.
     Un alt reprezentat a fost Ministrul de Externe Andrei Stratan, care neregăsindu-se în lista pentru alegerile anticipate din 29 iulie 2009, a părăsit partidul comuniştilor, fiind ulterior ales preşedinte al Partidului Republican.
     Totodată, în timpul alegerilor parlamentare din 2010, controversatul om de afaceri, Vladimir Plahotniuc, fost aliat al lui Voronin, a părăsit Partidul Comuniştilor pentru Partidul Democrat al lui Marian Lupu.
     Ultima părăsire de răsunet este aşa-zisul grup a lui Dodon, inclusiv Greceanâi şi Abramciuc, care la 4 noiembrie curent au acuzat PCRM de dictatură, marginalizare şi ignoranţa de a vota preşedintele statului. Aceştia au anunţat că urmează să intre în Partidul Socialiştilor, unde postul de preşedinte îi este rezervat lui Dodon.
     Dacă urmează şi alte plecări din PCRM vom afla în timpul apropiat, cert şi inevitabil este că acest partid este la răscruce sau chiar la finalul său politic.

     P.S. Sfârşitul PCRM nu înseamnă şi sfârşitul comuniştilor, căci aceşti cameleoni se vor infiltra în alte partide, după bine-cunoscutele scenarii (vedeţi mai sus)...

De ce Dodon tolerează ostilităţile din PCRM ?!

     Toleranţa este virtutea omului fără convingeri, afirma un gânditor englez.

     Pe bună dreptate, în Republica Moldova avem nenumărate persoane, evident de la guvernare, care suportă convingerile presante ale altora. Este şi cazul comunistului Igor Dodon, considerat de unii principalul element reformator al partidului. Însă Voronin sau Tcaciuc, ajutaţi de Munteanu şi Petrenco, nu-i vor permite să se afirme sau să părăsească partidul triumfător.

     Să nu se-nţeleagă greşit atitudinea noastră faţă de acest individ, căci, dimpotrivă, îmi doresc distrugerea unor astfel de lichele roze. E altceva la mijloc – modalitatea de a controla pe cineva sau a suporta pentru un anume scop. 

     De aici şi ideea scopului ascuns a lui Dodon. Acesta are două itinerare privind evitarea umilinţelor şefului şi a colegilor – acceptarea rolului de pupsik politic sau menţinerea propriului orgoliu şi lupta pentru supremaţie.
     În primul caz, Dodon îşi va putea păstra afacerile şi banii, pricopsiţi în mandatele sale de ministru şi deputat, dar va rămâne în afara parametrilor puterii, atât propriului partid, cât şi a statului. Un lucru neacceptabil pentru Dodon, deoarece ieşirea lui din cărţile conducerii partidului, l-ar deposeda în câţiva ani de toate bunurile.
     În al doilea caz, acesta poate continua sau depăşi succesul înregistrat la alegerile locale, îndurând intrigile din partid şi luptând atât cu conservatorii partidului Mişin şi Voronin, cât şi cu rivalii menţionaţi mai sus (Munteanu şi Petrenco). Este o soluţie destul de dureroasă pentru un cvasilider, dar cu consecinţe favorabile.
     În ambele cazuri, Dodon trebuie să se dea bine pe lângă moşneag (Voronin), să-i îndeplinească fără împotrivire doleanţele şi grosolăniile, iar ca urmare va primi moştenirea de lider.
     Soluţia părăsirii partidului nu poate fi luată în calcule, atât prin precedentele Tarlev, Ţurcan, Stepaniuc, dar şi prin lipsa unor extraordinare abilităţi manageriale ale acestuia de a conduce şi menaja o formaţiune politică.

N.B. Iată de ce Dodon va trebui să suporte imbecilităţile lui Voronin...